Teatrul Național Marin Sorescu, Craiova (1972)

Clădirea cu o geometrie complexă, derivată din dintr-un sistem de terase trepte şi platforme care modelează relieful natural, este amplasată  cu axa longitudinală paralelă cu cele două artere de acces şi se percepe  ca  un volum cu dominantă orizontală,  ce oferă faţade de egală importanţă pe ambele laturi. Dinspre Calea  Bucureşti desfăşurarea parcului, susţine perspectiva ascendentă către teatru,  ansamblul citindu-se ca o succesiune gradată a orizontalelor : platforme şi amenajări, volumul propriu zis al foaierelor şi anexelor, volumul sălii şi turnului scenei. Diferenţiera spaţială interioară se exprimă pe faţade printr-o  ritmare armonioasă a anvelopantei vitrate – de la spaţiul intim al accesului la marea vitrină către parc.  Riflajul   euritmic al sălii şi turnului scenei, ce se regaseşte în tratarea pereţilor laterali  corespunzând anexelor,  unifică  volumul. Masivitatea compoziţiei este evitată prin cele două fante de lumină ce mărginesc orizontal pereţii plini modelaţi, ce par astfel  să plutească peste terasele inconjurătoare. Monotonia cornişei orizontale  e dinamizată prin schimbările de direcţie  şi prin vitrajul aproape continuu ce o subliniază.

 În interior dispunerea  asimetrică a foaierelor,compuse pe o tramă hexagonală ,este susţinută de tratarea diferenţiată cu denivelări şi supante  şi urmareşte traseul organic al circulaţiei pietonale.
Sala, cu o volumetrie  spectaculoasă  a plafonului , acuzând spaţial forma centrată a amfiteatrului continuu, are   accesul la cota scenei asigurând  o comunicare perfectă cu spaţiul de joc  .

Acesta a fost proiectat astfel încât să  permită  cele trei tipuri clasice de amenajare scenică italian, elisabetan şi arenă.

Anexele scenei- pe tramă rectangulară- ocupă  un corp compact, de dimensiuni considerabile. Spaţiul de repetiţii este folosit în prezent, în conformitate cu intenţia iniţială a autorului. ca sală experimentală.