Teatrul de vară Mihai Eminescu, Bucureşti (1952-1953)

Teatrul, gândit pentru o capacitate de 4200 locuri, îmbină modelul greco-elenistic al dialogului cu peisajul şi modelul roman al incintei perfect delimitate - cu scena închisă spre exterior printr-un decor arhitectural fix.

Ca aporturi originale, în semicercul orchestrei este excavată o fosă în care avansează conturul ondulat al scenei, iar din porticul dublu al fundalului, care formează o limită transparentă spre parc, coboară spre centrul scenei două rampe simetrice.

Anexele scenei sunt grupate în parterul-soclu al porticului, flancat lateral de alte două rampe de acces către terase şi scenă. La partea superioară a gradenelor, în dreptul unei piaţete amenajate la extremitatea vestică a parcului, este dispusă în axul scenei intrarea principală a publicului, un portic încadrat de casele de bilete, care formează un pandant mai puţin monumental, dar la fel de transparent, al porticului scenei.

Ca expresie stilistică, teatrul, ca şi compoziţia de ansamblu a parcului, se înscrie în orientarea intens ideologizată a „realismului socialist”, care îmbină în scop propagandistic tradiţia clasică şi tradiţiile diferitelor naţiuni sau culturi cărora le-a fost impus ca doctrină oficială.

Modelele clasice ale teatrului antic şi porticului renascentist se îmbină cu repertoriul arhitecturii de stil brâncovenesc (Valahia secolelor XVII-XVIII), pe fondul deschiderii spre natură care caracterizează atât tradiţia autohtonă, cât şi tradiţia greco-elenistică, în timp ce tema incintei ordonate axial este specific romană.

Elementul dominant al compoziţiei arhitecturale este porticul elansat, inspirat din Renaşterea italiană timpurie, dar decorat cu o serie de motive preluate şi adaptate din repertoriul tradiţiilor româneşti (capiteluri, panouri de balustrade, frizele cu discuri ceramice).